Archive for March, 2008

de ieri…

Posted in bicolor si partial... on 17 March 2008 by impropriu

E clar pentru toată lumea din jurul meu şi o recunosc nu cu foarte multă mândrie că sunt un om eminamente stresat. Dacă nu există ceva/cineva care să mă streseze nu e nici un fel de problemă îl caut cu disperare…îl inventez în ultimă instanţă.
<!–[if gte vml 1]&gt; &lt;![endif]–><!–[if !vml]–><!–[endif]–> Trăiesc cu aşa o senzaţie tâmpită când e linişte în jurul meu şi toate par a merge în direcţia dorită încât trebuie neapărat…dar neapărat să găsesc ceva pentru care să mă consum. Şi dacă propriile mele drame s-au consumat sau pur şi simplu au început să mă plictisească…mă fac parte a altora. Ascult..îmi dau cu părerea ca o babă atotştiutoare după care oftez şi încep să-mi fac nervi…sufăr de o scenarită acută pe care în idioţenia mea reuşesc uneori să o transmit şi altora (dar despre asta într-un alt episod) <!–[if gte vml 1]&gt; &lt;![endif]–><!–[if !vml]–><!–[endif]–>

Ai putea spune că nu mă liniştesc niciodată sau că absolut nimic nu mă poate relaxa. Şi totuşi…

Ea e Christina…are 2 ani şi 4 luni. A fost la un pas de câteva ore să se nască în aceeaşi zi cu mine într-o familie care aproape că îşi pierduse speranţa că o va mai avea. Mi-e verişoară dar spun că mi-e nepoată că să evit mirarea tuturor asupra diferenţei de vârstă…plus că uneori gândul unei verişoare de 2 ani mă face să mă simt cam babă.
E absolut bestială cu părul ei explodat şi strungăreaţa dintre toţi dinţii…şi e de o încăpăţânare pe care o mai recunosc doar la mine…în plus are aptitudini clare de mare şef. Iar când nu e “bovantă” e capabilă să-ţi cânte “podu de piatlă” 3 ore non stop <!–[if gte vml 1]&gt; &lt;![endif]–><!–[if !vml]–><!–[endif]–>

So…celor stresaţi şi nevrotici ca mine, acum că şi prozacul s-a dovedit a fi o mentosană, le-o recomand…ne găsiţi în Herastrău în fiecare duminică, dându-ne cu “biteză” pe “dudună”….

march 12

Posted in bicolor si partial... on 12 March 2008 by impropriu

Am vrut să dezertez…deşi nu-mi mai amintesc ultima dată când am dat bir cu fugiţii..

Acum ceva timp am spus cuiva nişte lucruri…am spus exact ce gâdeam, mi-au ieşit din degete nişte cuvinte care au deranjat datorită poate realităţii lor…am deranjat se pare un orgoliu…
Am căpătat şi un răspuns…

Mi s-a spus că sunt incapabilă să fiu cinstită…că sunt într-un permanent galop după atenţie nepăsându-mi câtuşi de puţin că fac rău oamenilor…că sunt doar o mimoză care scrie bloguri şi se leagă la cap…o fiinţă fără un dram de inocentă cu o mare apetenţă pentru dramă şi manipulare…

Venind de la un personaj pe care într-un moment al vieţii mele îl transformasem în centrul universului…de la un personaj pe care îl ridicasem pe un piedestal din carne şi lacrimi nelăsând pe nimeni şi nimic să-i zdruncine poziţia… Venind de la un personaj pe care l-am gratulat multă vreme numindu-l poate singurul om care a ajuns la mine mai presus de orice înveliş construit artificial…am avut impulsul de a da crezare cu ochii închişi…
Aşa cum de altfel am făcut-o în atâtea rânduri…

Hotărâsem să dezertez…să fug şi să mă ascund..e întotdeauna cea mai simplă cale de a rezolva totul…

Între timp, între nişte probleme dezastruoase la servici…câteva palme peste ochi din partea familiei…o înmormântare…m-am mai gândit…şi nu plec nicăieri…

Nu pot spune că îmi pare rău că sunt oameni care se regăsesc în blogul ăsta. Din fericire sau dimpotrivă…au fost o parte mai mică sau mai mare a vieţii mele. În plus există oricând posibilitatea să nu se regăsească aici….tot ce trebuie să facă este să nu mai citească….

Dar…decât să ne întristăm…