albastru…de mare neagră..

3c9b

Ştiaţi că de trei zile de la balconul meu se vede marea?! Sau ca peste alte două zile o sa mai îmbătrânesc cu un an?! Mă deprimă complet perioada de dinaintea zilei mele de naştere. Mă apucă bilanţurile ultimului an…scot de la debara vise de care am uitat, promisiuni pe care le-am încâlcat în mod repetat…greşeli în care am persitat o bună perioadă de timp fără să-mi pot găsi o scuză prea bună pentru asta. Îmi şterg de praf planurile şi le readuc la viaţă într-o altă formă. Întotdeauna mult mai hotărâte…în straie mult mai frumoase.

Ştiu, lumea de obicei face asta de Anul Nou. Însă atunci…eu, singură fiind, de obicei reduc toată această povestea la acţiunea de îmbătare cât mai rapidă urmată de o veselie absolut stupidă şi finalizată cu o mahmureală care îmi ocupâ următoarele 2 zile…mai apoi mă duc la serviciu şi tot ce s-a schimbat e data de pe lucrările mele.

Îmi spunea un prieten care a crescut pe nisip că e sătul de mare. Sunt sigură însă că dacă ar pleca undeva departe pentru un timp, cel puţin la capătul autostrăzii, s-ar stinge de dorul ei. Cum ai putea să te saturi vreodată de mare?!

 

Acu e la fel ca mine. E singură, din când în când un picior străin îi mai deranjează gândurile, dar de fiecare dată pleacă la fel de repede precum au venit. E rece…foarte rece…am încercat să-mi arunc în ea toate visele şi s-au întors înapoi cuibărindu-se la căldura speranţelor mele. Ieri era agitată, vântul o deranjease şi-şi ţuguiase crestele valurilor în semn de protest. Azi era liniştită însă. Am tăcut amândouă la amiază…mi-a mângâiat privirea şi eu i-am răspuns cu un zâmet pe care doar ea l-a înţeles. Îmi place solitudinea asta…doar eu mine şi cu marea poate…dacă aş fugi m-aş rătăci de mine şi mi-aş deveni străină…

Mi-a dat voie să aleg…Puteam să-mi disec creierul pe nisip în văzul ei…să încerc să pun capăt unui zbucium zilnic încercând să-mi scot din lobii inferiori toată tristeţea, ştiu că e undeva pe acolo şi aş fi putut tăia în carne vie cu o scoică ciobită sperând că pot să-mi spăl sufletul în apă sărată. Însă a rămas parcă nemişcată câteva secunde…şi am ales doar să-i ascult cântecul şi s-o respir …să-i hrănesc lebedele…să mă odihnesc pe pietrele ei…si să-i desenez nisipul…

I-aş lăsa ei furtunile mele…le-ar duce departe, le-ar ridica în vârtejuri şi le-ar sfârşi în adâncuri printre peşti răpitori…aducându-mi la mal doar liniştea pe care mi-aş dori să o pot lua acasă.

 

O să-mi iau rămas bun de la ea peste câteva zile dar nu-i spun adio…va fi aici în fiecare vara, arsă de soare..neodihnită. Şi mai apoi voi veni, doar eu, s-o văd şi-n următorul octombrie…ca să-mi găsesc liniştea…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: